Încredere

Despre acceptarea imperfecțiunii

Dacă îți arăt imperfecțiunea mea, sunt autentic, te încurajez să îți arăți și tu imperfecțiunea ta. Particularitatea ta.

Pentru că particularitățile noastre sunt combinații de atribute imperfecte.

Perfecțiunea nu are particularități, e la fel peste tot și tot timpul.

Să fii autentic înseamnă să fii imperfect.

Unii promovează perfecțiunea.

Da, perfecțiunea e folositoare ca reper, dar în relaționare, atracția vine de la o imperfecțiune compatibilă cu a noastră.
Mai exact, de la combinații de imperfecțiuni compatibile cu ale noastre.

Și uite așa, în căutarea binelui ajungem să apreciem valoarea răului, a imperfectului.

Căutând confortul, descoperim că disconfortul ne ajută să evoluăm.

Iubirea ideală este o intenție care cuprinde ambele aspecte, și pe cel pozitiv, și pe cel negativ, ajutând astfel la evoluție. Iubirea este o intenție de evoluție.

Explorarea întregului spectru dintre extreme, a răului și a binelui, ne duce spre armonia dintre ele.

Conceptul călătoriei între extreme ne displace adeseori, ba din lene, ba din frică, ambele emoții fiind ale Animalului. Dar dacă trăim această experiență a complexității, la un moment dat înțelegem rostul călătoriei și o acceptăm ca atare.

Avem și emoții care descriu în limba română amestecul celor două tipuri de emoții: „Râsul-plânsul”, „Du-te dracu, vino-n-coace”, „Te ia cu cald și cu rece”.

Oare de ce admirăm, dar respingem cumva paradoxal perfecțiunea?

Dacă ți-aș arăta doar perfecțiunea mea, te-aș plictisi.
Dacă totul ar fi doar veselie, unde ar mai fi loc de încă un zâmbet mic?

Încrederea e un spațiu în care ne arătăm imperfecțiunile.
Pentru că toți suntem un șantier în lucru.
Toți suntem pacienți.
Dar avem ghidaj permanent și potențial infinit.

Acceptarea imperfecțiunii.

Această acceptare îmi dă încredere.